Ranile …

Îţi mai aduci aminte?

Poate că aşa se redeschide o rană sau mai bine zis o cicatrice pentru că ele răman în locul rănilor deschise odată de anumite lovituri din diferite părţi .. Ce sunt rănile? De ce le avem? De ce le provocăm?

La aceste întrebări nu cred că există răspunsuri. Le facem petru că suntem oameni .Pentru că e firesc să răneşti şi pentru că mulţi rănesc doar pentru a se apăra ...am fost într-un loc liniştit parcă rupt de lume, unde nu mai există nici ură nici bunătate nici viaţă nu e nimic doar un ceas care bate din jumătate în jumătate de oră şi nişte simple pietre care stau şi ascultă acel ceas ...Îţi sună cunoscută descrierea “sumbră” pentru uni sau relaxantă şi sigură pentru alţi? Da, e vorba de un cimitir unul mic,parcă uitat de lume, înconjurat de natură ,un loc unde e mereu linişte şi pace, un loc fără sentimente şi un loc unde te poţi deconecta de la toate problemele ...Pentru mine e unicul loc unde îmi pot aduna gandurile pune cap la cap. Da ştiu vă sună a stil emo , nu chiar nu e aşa nu vreau să îmi tai venele şi nici să îmi arunc creierii în aer, tot ce vreau e linişte... Vreau să dispară războaiele să nu mai fie  acea criză economică pe care o trăim de o viaţă .... Vreau să fie iar acea lume docilă lipsită de greutăţile care provoacă răni adanci şi apoi odată cu vremea cicatrici mari ...

           În ceea ce priveşte “rănile” sufleteşti , pe ele nu poţi pur şi simplu să torni niste apă distilată şi să sufli ca să se cicatrizeze, nu exista nici o operaţie care să le repare tot ce trebuie să faci este să accepţi şi să trăieşti aşa... sau sa te laşi bătut

O simpla durere?

Stăteam în faţa semineului unde lemnele ardeau mocnit,  iar eu , mă gândeam ….mă gândeam la tine, mă gandeam la noi …. Stăteam şi mă uitam la poza de pe noptieră …poaza cu noi doi .. o poză banală  şi totuşi o poză care însemna totul . Mă gândeam la cât de mult mi-aş dori să fi lângă mine .Să mă iei în braţe să îmi spui că nimeni nu o să ne despartă şi că viaţa e doar o joacă , ca e uşoară ca un fulg şi lipsită de probleme , dar…nu a fost aşa. Tu nu erai acolo în locul tău era doar umbra ta, în locul  trupului tău moale era doar aşternutu aspru şi tare, în locul răsuflării tale calde era doar aerul rece şi crud…Ce n-aş fi dat pentru o clipă de iubire doar o clipă …să te am acolo în faţa mea să îmi şopteşti că totul “ va fi  bine “... Dar tu nu erai acolo . Şi te visam , te visam cu alta, visam cum îi mângâi părul şi îi săruţi buzele şi pentru ce? Pentru o noapte de iubire? Pentru o noapte de pasiune ai renunţat la mine? La magia dintre noi? ...Eram sigură şi mă gândeam... mă întrebam dacă speraţa poate să mă salveze, dacă dragostea poate să reînvie şi dacă iubirea poate să dureze? Oare? … Oare de ce mă gândeam la tine la un mod de a salva totul când ştiam că totul s-a sfârşit? Şi atunci am ridicat privirea şi un strop de apă se rostogolea pe geam, un strop care aparent nu însemna nimic dar care în adâncu suflerului meu ştiam că  era însăşi lacrima mea, însăşi durerea …. Cerul plângea la fel ca şi mine ...Dar, oare plângea pentru noi? Oare noi am însemnat ceva? Aş vrea să vi aici lângă mine să îmi zici că visez şi ca tu eşti lângă mine ...dar nu e aşa şi uite, încă un strop ...

Din nou eu …

 Azi am trăit o experienţă nouă , şi nici nu a trebuit să fac cine stie ce ,pur şi simplu am observat lumea am văzut multe case şi mulţi oameni... Cum am realizat asta ...prin ce intermediu ? E secret . Cert este că am văzut  diferenţa de la cele mai rafinate la cele mai delăsătoare gusturi. O sigură casă mi-a atras atenţia şi  m-a făcut să mă simt de parcă aş fi într-o poveste cu zâne plină de caldură şi rafinament . Era casa unei doamne de vârsta a doua care avea ca pasiune pictatul. (Aparent banal). Apartamentul era aranjat cu gust în nuanţe de bej portocaliu şi maro. Totul arăta splendid şi deşi erau tablouri peste tot  nimic nu părea să încarce acel loc. Combina era pornită şi se auzea o muzică lentă dată la sonor minim ceea ce făcea ca totul să pară şi mai frumos... şi mai intim...

Spiritul Crăciunului …

Hmm … Crăciunul … ce sărbatoare frumoasă ...(era odată.)

Ce e Crăciunul ?

Un prilej de a da iama prin magazine şi de a cheltui o sumă imensă de bani pe niste lucruri fără  rost (lipsite de sentiment), pe care apoi le dai la rude prieteni sau posibili necunoscuţi ?

Sau un prilej de a sta cu familia la un pahar de vin, o felie de cozonac în jurul bradului împodobit şi de a asculta colinde?...Şi bucuria de a ieşi afară cu familia la miezul noptii timp în care Moş Crăciun lasă cadourile şi mănâncă biscuiţii şi laptele lăsat de copii unde le mai pui? ... Oare Craciunul nu e acea sarbatoare care are la bază naşterea  unui copil special ,chiar Sfănt? Mulţi copilaşi se întreabă oare chiar S-a născut în acel staul? Cei 3 magi chiar s-au luat după acea stea şi au ajuns la Bethlehem la acea iesle unde erau prezenţi  Maria, Iosif şi animalele care încercau să încălzească pruncul acela lipsit de griji şi totuşi apăsat de o povară grea , ....pământul  ?  

Tu ce ai alege magazinele sau familia ? Lucrurile scumpe sau căldura şi veselia Cărciunului ?

Mulţi sustin că anul acesta Craciunul a  fost unul diferit , unul învăluit în gri şi asta din lipsa stratului alb şi strălucitor de zăpadă .Dar oare asta înseamnă Craciunul ? Spirtul Crăciunului chiar disparand încet încet ....Nici colindele nu au mai răsunat în fiecare casă şi nici colindători nu au prea fost anul acesta ... Dar oare de ce ? Oameni chiar vor să uite această sărbătoare şi să o transforme în ceva banal şi comercial ?...

Revederea...

Intr-o staţie de autobuz:

-Oare nu mai ştiu ce este viaţa  …..? Acea cursă nu se  mai sfârşeşte ?

-Care cursă ?

-Acea cursă  !

-Despre ce vorbeşti ?

-Despre viaţă !

-Care viaţă ?

-Cea reală !

-Cea în care trăim? Nu e o cursă...e o simplă aventură.

-Prosti ! Nu-i o simplă călătorie e o cursă plină de obstacole, una cu un sfarşit tragic de fiecare dată ... Aveam o prietenă care la 16 ani şi-a pus capăt zilelor şi cînd am aflat ca plănuieşte aşa ceva am întrebat-o de ce vrea să facă asta şi mai exact de ce la 16 ani ,răspunsul ei m-a pus pe gânduri şi a sunat cam asa “You get 16 years of  having a good time and than 60 running away from death? “   şi astea au fost ultimele cuvinte din viaţa ei, a murit in acea dupamasă într-un acident de maşină şi ciudat nici macar nu a fost ea vinovată soarta (în caz că există ) a decis pentru ea şi nu i-a acordat acea şansă  de a alege...

-Viaţa e ciudată ...

-Ce crezi depsre a ta ?

-Cred că duc o viaţă “roz”, e plină de fericire şi tati şi mami îmi sunt alături mereu>:D<

-Caţi ani ziceai că ai ?

-Doar 13 ...

-Eşti tânără mai ai de mâncat.Pe la 17 ani încep problemele începi să uraşti tot ce acum iueşti şi îti doreşti o noua identitate iar la 20 vrei să se terine tot ... să scapi din cursă să te opreşti să poti să respiri dar nu mai ai cum ...

-De ce eşti aşa cinică ? Mama ta nu te-a ajutat să treci peste probleme, să te opreşti din acea cursă nebună ?

-Nu am mama de la 5 ani , şi  tată.. Ei bine nu am nici tată.

-Adică eşti orfană?

-Da !

-Unde ai crescut ?

-În orfelinat ...locul unde aparent copii nu au viitor ,  unde viaţa e grea , acolo unde lumea se luptă zi de zi să trăiască şi acolo unde înveţi ce e viaţa înainte să înveţi să mergi .

-Aşa-i viaţa e cuidată şi nedreaptă

-(am ramas surprinsa )

-Am citit odată ceva scris de Oscar Wiled si suna cam aşa “ Să îţi pierzi un părinte poate fi privit ca un ghinion dar să îi pierzi pe amandoi e simplă nepăsare.” şi dupa mine a cam zis ce era important...

(Am rămas blocată efectiv nu ştiam ce să răspund aveam în faţa un abis unul macabru cu o fetiţă de 13 ani care privea viaţa cu nişte ochi  maturi şi pur şi simplu nu îmi puteam explica cum?Cum  reuşea să-mi dea acea impresie când tocmai admisese că a fost crescută în puf ..)

-Şi ce crezi despre cei care îşi decid singuri soarta ? (era singura întrebare  care în acel moment  mi-a venit în minte )

-Nu cred nimic, sunt nişte laşi nu îşi pot înfrunta problemele şi fug prefer să renunţe la viaţă şi să treacă în altă lume (în caz că asta există ) decat să îşi stoarcă creierii să găsesca o rezolvare .

-Cinic dar frumos, am rămas făra cuvinte o fetiţă de 13 ani îmi întorcea lumea pe dos şi asta doar în 5 minute, într-o staţie de autobuz  ... avea atîta maturitate în ea dar şi atâta putere de cunoaştre avea toate calităţiile necesare  ca să devină o mamă bună o adolescentă model asta daca nu avea să se piardă undeva în umbra, în lumea aceea plina de ispite  ...

                                    10 ani mai târziu

Eram în aceiaşi staţie de autobuz de data aceasta aveam  27 de ani şi aşteptam acelaşi autobuz care avea să mă ajute să ajung la familia mea în partea de Est a oraşului. Era aglomeraţie dar o fata apropiată de vârsta mea ma luat  de brat m-a tras într-un loc mai liniştit şi ma salutat

-Bună!

-Bună, nu te supara dar chiar nu stiu dacă ne cunoaştem ?

-Ba da ne cunoaştem ,mi-ai pus acum 10 ani nişte întrebări despre viaţa şi mi-ai povestit depre familia ta şi despre acea prietenă (cu o expresie blândă şi cu puţină părere de rău dar şi cu admiraţie totodată)

-Aaa!.... îmi amintesc aveai 13 ani şi mi-ai spulberat toata concepţia despre viaţa şi moarte în numai  5 minute ...

-Serios, aşa a fost ?Nu mi s-a părut aşa ...Nu am avut niciodată ocazia să te întreb care este numele tău , al meu e Kate

-Al meu e Jane

-Încântată

-Ţi-ai schimbat părerea despre viaţă ?

-Da s-a întâmplat cu 3 zile după ce te-am cunoscut ...

-Şi mai exact cum s-a întâmplat , chiar am avut puterea aceasta de a-ţi schimba gândirea ?

-Nu si da , părinţi mei au murit în acident de maşina şi am terminat prin a ajunge la un orfelinat , timp în care aveam în cap cuvintele tale “...locul unde copii aparent nu au viitor ,  unde viaţa e grea , acolo unde lumea se luptă zi de zi să trăiască şi acolo unde înveţi ce e viata înainte să înveţi să mergi”

-Oh... îmi pare rău să aud asta ...

-Nu îţi fă griji, sincer nu o duc prea rău , de fapt m-am căsătorit şi am o fică o cheamă Ann şi are 3 ani .

-Felicitări

-Văd că şi tu astepţi un copilaş...

-De fapt îl aştept pe al doilea mai am un băieţel de 3 ani .

-Felicitări ....

-Mulţumesc!

Şi aşa am plecat impreuna spre partea de Est a oraşulu pălăvrăgind despre lucruri mărunte şi neânsemnate dar dându-ne seama că viaţa noastră e cât se poate de  identică şi în acel moment aveam în cap un singur lucru ....copii mei şi siguranţa lor ...

Părinţii ….

     Cine are nevoie de ei? Asta e întrebarea a mii de tineri în ziua de azi ... Cine naiba sunt ei să ne zică cine suntem, ce trebuie să facem şi la ce suntem sau nu buni? (Ei bine sunt un nimic pe lumea asta ... )Sunt oameni care “îţi vor fi alaturi” toată viaţa care  te “vor iubi mereu”, “se vor asigura” că ai “toată iubirea lor”  şi “nu te vor abandona”... Ei bine nu e adevărat sunt pur şi simplu nite minciuni care sunt menite sa ne facă să îi numim părinţii ideali ... nimic nu mai contează pentru ei decât să fi elevul acela exemplar (cu care să se laude la rude şi cunoscuţi şi de care râde toata şcoala,dar desigur asta nu ar mai conta pentru că ai fi perfect pentu ei,precum şi faptul că nu ar mai conta ce simţi tu cu adevarat) şi sa fi copilul perfect acasă (genu care tace şi execută). Ei, chiar nu mai stiu că tu ai nevoie de un suflet, de un sprijin,chiar nu pot înţelege că poţi să fi elevul „mediu” la învăţatură şi fără prieteni dar fericit , fericit că îi ai pe ei aproape, că te înteleg, ca îti sunt alături şi la eşecuri şi la bucurii si că ar fi o scăpare pentru tine braţele lor pline de iubire.

    Dar nu părintele în ziua de azi în loc să evolueze a involuat la părintele acela care  nu mai are nimic de zis înafară de: “Ce notă ai luat azi?” şi “Ce naiba vrei să mănânci?” nici un “Ce face prietenul tău?” ( asta în caz ca ai unul ), “Vrei să mergem la o plimbare sau o cafea ?”  sau “Ai nevoie de ajutor, de un sfat sau o vorbă bună ceva?”, nu, lucrurile astea au dispărut încet, încet şi sunt rar regăsite la câte o familie. Atunci când sunt regăsite apare ceva care să strice totul şi să facă să pară viaţa unui adolescent un iad în adevăratul sens al cuvântului ... De ce  certurile vin dupa o perioadă mică de fericire? De ce mereu cand ai probleme cu prietenii şi încă nu apuci să îi zici mamei (deşi intenţionezi să o faci în acea clipă, să îi ceri părerea, şi să îi consulţi “întelepciunea” câştigată de-a lungul anilor sărindui în braţe parcă eliberându-te de toate problemele) reapare o ceartă imensă care se termină cu trântitul uşilor şi al lucrurilor. De ce? De ce mereu asa? Chiar nu mai există înţelegere? Chiar nu mai există nici o vorbă de genu  “ Copilu ce e cu tine?“, “De ce te comporţi aşa?”, chiar trebuie mereu să tipe, să dea sau să te pedepsească (de parcă lovitura sau pedeapsa te-ar face să schimbi ceva, parcă ai deveni mai bun fiindcă te-au pedespsit să stai o lună în casă şi că ti-au dat o palmă care cică “ te trezeşte la realitate”) şi da apropo acea palmă chiar te trezeşte la o realitate, una crudă şi sumbră în care propriul părinte îţi întoarce spatele şi te „faultează“ fatal, ei nu mai pot să îţi vorbească calm pe un ton degajat sau mai bine să te asculte pe tine fără să intervină cu vre-o ironie sau vreo critică? Ei de ce nu îţi pot spune niciodată “Îmi pare rau!” mereu noi, copii trebuie să fim cei care zic “ Mamă iartă-mă te rog ?” (asta deşi nu e vina noastră pe deplin), suntem amândoi sau chiar amân-trei vinovaţi dar copilul rămâne cel fară onoare, demintate şi fără prieteni plus că automat aceştia îl alungă cu fiecare ceartă şi fiecare tipăt într-un abis morbid şi întunecat lipsit de prietenie...sau acesta ajunge să plece de bune voie stârnit de dorinţa de libertate, linişte  şi prietenie?!?  

    Acum 2 zile făcusem curat în dulap şi am gasit un fel de poezie o descriere făcută la adresa creşterii unui copil şi suna cam aşa :

         Copilul învaţă din ce trăieşte...

        Dacă copilul trăieşte în critică,

        Va învaţa să condamne.

        Dacă copilul trăieşte în ostilitate,

        Va învaţa să lupte.

        Dacă copilul trăieşte în ridicol,

        Va învaţa să fie ruşinos.

        Dacă colipul trăieşte în tolerantă,

        Va învaţa să fie răbdător.

        Dacă copilul va fi încurajat,

        Va învaţa ce este încrederea.

        Dacă copilul trăieşte în corectitudine,

        Va învaţa ce este dreptatea.

        Dacă copilul trăieşte în siguranţă,

        Va învaţa să aibă încredere.

        Dacă copilul trăieşte în armonie,

        Va învaţa să aprecieze.

        Dacă copilul trăieşte în prietenie,

        Va învaţa să găsescă dragoste în lume...    

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                

Teddy...

Stiu că nu am mai scris de mult timp dar acum o săptpmână am primit un maill de la profesoara de franceză. acest maill mi-a atras atenţia într-un mod ciudat şi m-am gândit să îl împărtăşesc cu voi...sper să vă placă 

   

                "In timp ce se afla in fata copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson, in prima zi de scoala, le-a spus un neadevar. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor sai ca ii iubeste pe toti la fel de mult. Totusi, acest lucru nu era posibil, deoarece in primul rand, cufundat in banca sa, ra baietelul numit Teddy Stallard. Doamna Thompson il urmarise pe Teddy in anul precedent si observase ca acesta nu se juca cu ceilalti copii, hainele sale erau neingrijite si era murdar mai tot timpul. Si Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese pana acolo incat Doamnei Thompson ii facea placere sa scrie pe lucrarile acestuia, cu un creion gros si rosu, un X mare si ingrosat si sa ii dea nota 4. La scoala la care preda doamna Thompson, trebuia sa revizuiasca toate caracterizarile elevilor, iar pe Teddy il lasase intentionat la urma. Totusi, cand a deschis dosarul acestuia, a ramas surprinsa sa vada ca profesoara din primul an scrisese "Teddy e un copil istet, isi face temele cu grija, este manierat si este o placere sa fii in prajma lui". Profesoara din clasa a 2-a scrisese "Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii sai,dar este tulburat de faptul ca mama sa sufera de o boala incurabila, iar viata de acasa trebuie sa fie foarte grea". Profesoara din clasa a 3-a scrisese "Moartea mamei sale il afectase foarte mult. Se straduieste foarte mult, dar pe tatal sau nu il prea intereseaza, iar climatul de acasa il va afecta in curand, daca nu se va schimba ceva". Profesoara dintr-a 4-a a scris "Teddy este retras si nu mai este interesat de scoala. Nu are multi prieteni si uneori adoarme in timpul orei". De-acum, doamna Thompson intelesese problema si i-a fost rusine de ce facuse. S-a simtit si mai prost cand elevii ei i-au adus cadouri de Craciun, legate cu panglici frumoase si impachetate in hartie stralucitoare. Mai putin Teddy. Cadoul acestuia era impachetat cu hartie obisnuita de culoare maro.

Doamnei Thompson i-a fost greu sa il deschida in fata celorlalti. Unii dintre elevi au inceput sa rada cand a descoperit o bratara careia ii lipseau unele pietresi o sticluta de parfum pe trei sferturi goala.. Ea i-a certat cand a observat ca bratara era draguta si parfumul mirosea frumos.Teddy Stallard a ramas dupa ore in acea zi doar pentru a-i spune "Doamna Thompson, astazi mirosi exact ca si mama". Dupa ce copiii au plecat, a plans timp de aproape o ora.In acea zi, a incetat sa mai predea citirea, scrierea si aritmetica si a inceput sa ii invete pe elevi. Doamna Thompson i-a acordat o atentie deosebita lui Teddy. Pe masura ce lucra cu el, mintea sa a inceput sa isi revina. Cu cat il incuraja mai des, cu atat acesta reactiona mai bine. Pana la sfarsitul anului, Teddy ajunsese cel mai istet elev din casa, si, in ciuda promisiunii ca ii va iubi pe toti la fel, Teddy a devenit alintatul sau. Un an mai tarziu, a gasit o scrisoare de la Teddy in care ii spunea ca e cea mai buna profesoara pe care o avusese vreodata. Au mai trecut inca sase ani pana a mai primit un semn de la Teddy.

Apoi el i-a scris ca terminase liceul al treilea in clasa, si ca ea ramasese cea mai

buna profesoara pe care o avuse. Patru ani mai tarziu, a mai primit o scrisoare care spunea ca va termina in curand si facultatea cu cele mai bune rezultate. Inca o data o asigura pe doamna Thompson ca fusese cea mai buna profesoara. Apoi au mai trecut inca patru ani si a mai venit o scrisoare, cu acelasi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard. Apoi o noua scrisoare in care o anunta ca se va casatori. Ii spunea ca tatal sau a murit cu cativa ani in urma si o intreba daca ar vrea sa participe la nunta si sa stea in locul in care sta de obicei mama mirelui.Bineinteles ca a acceptat. Si a purtat bratara careia ii lipseau unele pietre si a folosit acelasi parfum pe care il primise demult de la Teddy. S-au imbratisat, iar Teddy i-a soptit la ureche "Multumesc pentru ca ai crezut in mine.Multumesc pentru ca m-ai facut sa ma simt important si mi-ai aratat ca pot insemna ceva." Doamna Thompson i-a soptit cu lacrimi in ochi "Teddy, ai inteles gresit. Tu esti cel care m-a invatat ca pot schimba ceva. Nu am stiut cum sa predau elevilor pana te-am intalnit pe tine." 

 
MORALA:
Nu poti niciodata sa stii cum poti influenta viata altora prin
ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Tine seama de acest lucru in aventura ta prin viata si incearca sa schimbi ceva in viata celorlalti (si ar fi ideal daca ar fi in bine).
       
Si nu uita!: Nimeni nu are dreptul sa priveasca o alta persoana de sus, decat in momentul in care se apleaca si ii intinde
o mana pentru a-l ajuta sa se ridice!

Durerea ….

 Ce este durerea?Oare o cunoşatem? De câte feluri poate fi? Care este durerea supremă?

            ….Oare  există răspunsuri la întrebările acestea …. Oare este posibil ca durerea psihică  să se îmbine cu cea fizică ? Ei bine , mulţi zic că da ! Este ca atunci când o mamă cu un copil face un accident şi sunt grav răniţi, copilul parăsind lumea definitiv în  timp ce mama reuşeste să scape cu viaţa având multimple fracturi. Toată lumea ştie că acea femeie nu va mai putea privii viaţa ca înainte …Ea însăşi ştie că de fiecare dată când va vedea un copilaş îl va asemăna cu al ei şi sufletul ei va ţipa de durere  … chiar dacă ea nu conştientizează , mama, va fi pierdută într-o lume plină de agonie ,o lume doar a ei creată după propriile concepte unele lipsite de fericire şi… chiar de viaţă …. Dar oare de ce vorbesc numai despre un accident durerea este des înatâlnită la adolescenţi ,unii dintre ei nu cunosc alt sentiment.Nu e nevoie să ai o problemă mare ca să cunoşti durerea , este destul  ca părinţi tăi să se certe sau ca tu să fi certat cu ei , sau ca simplu tău prieten să uite de tine şi de prietenia dintre voi trădându-te, desigur nu sunt dureri care rămână .. “ele trec” . Aşa spune lumea dar într-o zi dădusem peste o reclamă în catalogul AVON al colegei în care scria “ Rănile trec, Durerea rămâne !“ aşa este durerea ! Nu este vindecată în totalitate niciodată … rămân cicatrici care la fiecare lovitură se deschid iar şi “sângele” curge din nou cu putere, fie că acesta este arătat prin ură sau printr-o simplă lacrimă ; el este prezent în inimă,…precum şi în lumea reală ….

               ... Mă plimbam singură în parc acum 2 zile şi observam lumea, mă uitam în jurul meu şi vedeam o multitudine de sentimente : de la frica unui copilaş care nu îşi găsea mama la bucuria altuia, tristeţea şi  supărarea altora precum şi neâncrederea şi ura care îşi făceau simţită prezenţa …. La câţiva paşi de mine , pe o bancă era o adolescentă, de o seamă cu mine ,bănuiesc, care plângea tăcută cu lacrimi mici rostogolindu-se pe obraji  ,ţinând în mană strâns o hârtie şi  mă întrebam “Oare ce a păţit?”… Dar tot ce am aflat au fost lacrimile  şi privirea ei  plină de durere … am mai văzut un tânăr care se plimba singuratic cu căştile în urechi probabil gândinduse la fata care l-a părasit sau la prostia pe care a făcut-o sau la viaţă în general .În ochii lui se citea durerea nemărginită precum şi regret şi ură, totul la un loc …. Oare cum putem avea mai multe sentimente într-o singură secundă ?cum poate fi iubire şi ură sau durerea cu placerea…

                                                … Aşa cum există şi raiul cu iadul …

Clasa a VI a

“Viaţa e scurtă trăieşte-o la maxim!!!”

        Asta susţine toată lumea în ziua de azi ,chiar şi clasa a-VI- a

a Colegiului Naţional Unirea Braşov …

-         De ce trebuie trăită viaţa la maxim?  De ce nu ne putem mulţumi doar cu micile frumuseţi aduse de fiecare lucru mărunt ?

-         Pentru că suntem mereu dornici de avenură : Aşa mi-a raspuns astăzi un copilas la clasa a VI a

-         De ce vreţi aventură? De ce nu vă ajung simplele activităţi practicate zi de zi ?

-         Pentru că sunt plictisitoare  (afirmaţie urmată de o serie de oftaturi) …

-         De ce sunt plictisitoare? De ce nu faceţi ceva interesant în fiecare zi şi la sfarşitul zilei  să fiţi mândri spunând  “Am realizat asta, sunt bucuros/bucuroasă “?

-         Pentru că şcoala nu ne permite libertatea de a face ceva pe cont propriu şi inedit.

-         Dar de ce crezi asta şcoala îţi permite multe, dacă şti la cine să apelezi !

-          Nu e adevarat şcoala îţi oferă o bancă şi îţi “mănâncă” 7 ore în fiecare zi din scurta viaţă  pe care o avem !

-         Ce altceva ţi-ai dori să faci în cele 7 ore dacă ai putea renunţa la şcoală ….

-         Multe aş zbura …

-         M-aş juca

-         Aş inventa ceva ,

-         Aş călători ,

-         Aş inventa haine

     (astea au fost raspunsurile mai multor copilaşi  )

-         Dar nu v-aţi plictisi de joacă ,de călătorit sau de zburat?

-         Am găsi alte ocupaţii. Am inventa jocuri noi…

-         Dar fără şcoală nu puteţi realiza nimic, pentru că nu acumulaţi cunostinţele necesare!

-         Asta zic toţi fără şcoală ai avea mai mult timp pntru a inventa şi a te axa pe ceea ce te interesează ….

…oare au dreptate ? ….

Anotimpuri ……

E toamnă şi la propriu şi la figurat … ei bine te întrebi ce înseamnă şi asta ? Te lămuresc acum ! Te-ai întrebat vreodată de ce omul seamănă cu natura..sau dacă seamănă ?

De ce toamna când frunzele cad ,oamenii preferă să iasă afară să se joace prin frunze, sau atunci când eşti trist preferi să te plimbi prin parc unde eşti atent la fiecare detaliu , fiecare frunză iar culorile copacilor te linistesc şi parcă îţi dau noi spranţe . Iarna când e frig parcă numai tineretul se bucură şi abia aşteaptă să facă oameni de zăpadă şi sa se bulgărească  în timp ce oamenii bătrâni se retrag langă şemineu cu o carte în mână şi citesc …de ce când eşti trist ,iarna ,preferi să te cuibăreşti lângă foc cu o cană de ceai în mână în loc să ieşi afară aşa cum faci primăvara , vara sau toamna  ? De ce vara preferi să stai întins pe iarbă si să te relaxezi în loc să faci plimbări lungi sau, de ce primăvara admiri florile în timp ce iarna ţi-ai dori să vezi şi alte flori înafară celor de gheaţă ? de ce când întrebi un copil “care este anotimpul tău preferat  ? ” îţi va răspunde iarna , în timp ce un bătrân ţi-ar răspunde “primăvara sau vara “…

                                  

    …. Ştiu că nu te-am lămurit …

…hmm ,dar oare chiar  am intenţionat să fac asta ? oare chiar am vrut să te fac să înţelegi care e anotimpul meu preferat ? Ei bine nu, nu asta am intenţionat asta şi nici să îţi zic care este anotimpul meu preferat, nici măcar nu am vrut să vorbesc despre anotimpuri doar că mintea nu face ceea ce vrea inima. Ea acţionează singură şi niciodată nu o contrazice nimeni, poate doar conştiinţa  …dar dacă ar fi invers ? dacă mintea ar acţiona la comandă inimii… oare ce s-ar întâmpla ? 

Întâlnire de grad 0 ...

          Probabil vă întrebaţi ce mai înseamnă şi asta, sau unde mă cred, în ce film sau joc  celbru… ei bine ţin să vă anunţ că nu este nici un film, nici un joc , nici macar o întâlnire de grad 0 , ci o simplă iubire …

…“Da ,ştiu te-am dezamăgit” probabil că aşa ar trebui să încep  dar nu , nu şi de data asta pentru că de data asta nu te-am dezamăgit ci din contră de data asta te-am iubit : de data asta te-am privit altfel ,numai pe tine, lăsând restu lumi la o parte …. Şi o să mă întrebi ce am vâzut ? Ce a reuşit să mă facă să mă răzgândesc şi  să mă întorc la tine ? Ei bine există un singur răspuns MAGIA . Şi nu mă cred în poveştile cu zâne care cu magia lor salvează lumea ,nu, din contră mă cred în lumea vrăjitoarelor care reuşesc să transforme lume în ceva întunecat şi rece, dar atunci când eşti lângă mine când îmi sopteşti tandru şi blând “ bebe te iubesc! “ simt că plutesc simt că nu mai  am altceva de făcut decât să te iubesc şi să îţi ofer şi ultima fărâmă din mine…. Şi o să mă întrebi iar de ce ? De ce schimbarea asta radicală? De ce acum când e prea târziu ? O să îţi răspund simplu “ Pentru că e unica  iubire ....”. 

De ce…?

-        De ce natura se schimbă? De ce pădurea îşi îmbracă haina de foc? Pentru ce se pregăteşte? Pentru ceva uluitor si măiastru ?

-       Nu …ea  doar  se curăţă !

-        De ce se curaţă ? 

-          De mizeriile altor  anotimpuri , îşi doreşte un nou  început iar ăsta e singurul mod de al obţine …

-        Exact ca şi oamenii care îşi fac curat în viaţă renunţând la prieteni? E ca atunci când vrei să uiţi de toţi şi să zici “de mâine nu mai am pe nimeni, nu mai contează trecutu “?

-          Da ! exact aşa renunţă la frunze ca să  îşi creeze, după o pauză ,unele noi

-        Dar ... de ce face pauză ?

-          Pentru că oboseşte .

-        Dar de ce oboseşte?

-           Pentru că  oricine oboseşte la un momentdat .

-        Dar de ce oboseşte? De ce lumea nu poate fi în continuă mişcare de ce nu putem fi ca nişte roboţi ?

-          Dar  oare nu suntem deja nişte roboţi ! ?    

Marea şi secretele ei ... !

   

 

      ...mereu m-am întrebat de ce marea este sărată ? De ce îndrăgostiţii se duc la mare şi admiră răsăritul unul în braţele celuilalt şoptindu-şi încet şi tandru “te iubesc”. De ce atunci când eşti trist preferi să vezi valurile şi parcă totul dispare în imensitatea aceea de albastru, parcă fiecare val îţi ia o parte din durere şi o transformă în plăcere. De ce mereu răsăritul reprezintă un nou început iar apusul un sfârşit? De ce nu poate să fie invers ? De ce mereu marea …… de ce mereu EA ?