Părinţii ….

     Cine are nevoie de ei? Asta e întrebarea a mii de tineri în ziua de azi ... Cine naiba sunt ei să ne zică cine suntem, ce trebuie să facem şi la ce suntem sau nu buni? (Ei bine sunt un nimic pe lumea asta ... )Sunt oameni care “îţi vor fi alaturi” toată viaţa care  te “vor iubi mereu”, “se vor asigura” că ai “toată iubirea lor”  şi “nu te vor abandona”... Ei bine nu e adevărat sunt pur şi simplu nite minciuni care sunt menite sa ne facă să îi numim părinţii ideali ... nimic nu mai contează pentru ei decât să fi elevul acela exemplar (cu care să se laude la rude şi cunoscuţi şi de care râde toata şcoala,dar desigur asta nu ar mai conta pentru că ai fi perfect pentu ei,precum şi faptul că nu ar mai conta ce simţi tu cu adevarat) şi sa fi copilul perfect acasă (genu care tace şi execută). Ei, chiar nu mai stiu că tu ai nevoie de un suflet, de un sprijin,chiar nu pot înţelege că poţi să fi elevul „mediu” la învăţatură şi fără prieteni dar fericit , fericit că îi ai pe ei aproape, că te înteleg, ca îti sunt alături şi la eşecuri şi la bucurii si că ar fi o scăpare pentru tine braţele lor pline de iubire.

    Dar nu părintele în ziua de azi în loc să evolueze a involuat la părintele acela care  nu mai are nimic de zis înafară de: “Ce notă ai luat azi?” şi “Ce naiba vrei să mănânci?” nici un “Ce face prietenul tău?” ( asta în caz ca ai unul ), “Vrei să mergem la o plimbare sau o cafea ?”  sau “Ai nevoie de ajutor, de un sfat sau o vorbă bună ceva?”, nu, lucrurile astea au dispărut încet, încet şi sunt rar regăsite la câte o familie. Atunci când sunt regăsite apare ceva care să strice totul şi să facă să pară viaţa unui adolescent un iad în adevăratul sens al cuvântului ... De ce  certurile vin dupa o perioadă mică de fericire? De ce mereu cand ai probleme cu prietenii şi încă nu apuci să îi zici mamei (deşi intenţionezi să o faci în acea clipă, să îi ceri părerea, şi să îi consulţi “întelepciunea” câştigată de-a lungul anilor sărindui în braţe parcă eliberându-te de toate problemele) reapare o ceartă imensă care se termină cu trântitul uşilor şi al lucrurilor. De ce? De ce mereu asa? Chiar nu mai există înţelegere? Chiar nu mai există nici o vorbă de genu  “ Copilu ce e cu tine?“, “De ce te comporţi aşa?”, chiar trebuie mereu să tipe, să dea sau să te pedepsească (de parcă lovitura sau pedeapsa te-ar face să schimbi ceva, parcă ai deveni mai bun fiindcă te-au pedespsit să stai o lună în casă şi că ti-au dat o palmă care cică “ te trezeşte la realitate”) şi da apropo acea palmă chiar te trezeşte la o realitate, una crudă şi sumbră în care propriul părinte îţi întoarce spatele şi te „faultează“ fatal, ei nu mai pot să îţi vorbească calm pe un ton degajat sau mai bine să te asculte pe tine fără să intervină cu vre-o ironie sau vreo critică? Ei de ce nu îţi pot spune niciodată “Îmi pare rau!” mereu noi, copii trebuie să fim cei care zic “ Mamă iartă-mă te rog ?” (asta deşi nu e vina noastră pe deplin), suntem amândoi sau chiar amân-trei vinovaţi dar copilul rămâne cel fară onoare, demintate şi fără prieteni plus că automat aceştia îl alungă cu fiecare ceartă şi fiecare tipăt într-un abis morbid şi întunecat lipsit de prietenie...sau acesta ajunge să plece de bune voie stârnit de dorinţa de libertate, linişte  şi prietenie?!?  

    Acum 2 zile făcusem curat în dulap şi am gasit un fel de poezie o descriere făcută la adresa creşterii unui copil şi suna cam aşa :

         Copilul învaţă din ce trăieşte...

        Dacă copilul trăieşte în critică,

        Va învaţa să condamne.

        Dacă copilul trăieşte în ostilitate,

        Va învaţa să lupte.

        Dacă copilul trăieşte în ridicol,

        Va învaţa să fie ruşinos.

        Dacă colipul trăieşte în tolerantă,

        Va învaţa să fie răbdător.

        Dacă copilul va fi încurajat,

        Va învaţa ce este încrederea.

        Dacă copilul trăieşte în corectitudine,

        Va învaţa ce este dreptatea.

        Dacă copilul trăieşte în siguranţă,

        Va învaţa să aibă încredere.

        Dacă copilul trăieşte în armonie,

        Va învaţa să aprecieze.

        Dacă copilul trăieşte în prietenie,

        Va învaţa să găsescă dragoste în lume...