Ranile …

Îţi mai aduci aminte?

Poate că aşa se redeschide o rană sau mai bine zis o cicatrice pentru că ele răman în locul rănilor deschise odată de anumite lovituri din diferite părţi .. Ce sunt rănile? De ce le avem? De ce le provocăm?

La aceste întrebări nu cred că există răspunsuri. Le facem petru că suntem oameni .Pentru că e firesc să răneşti şi pentru că mulţi rănesc doar pentru a se apăra ...am fost într-un loc liniştit parcă rupt de lume, unde nu mai există nici ură nici bunătate nici viaţă nu e nimic doar un ceas care bate din jumătate în jumătate de oră şi nişte simple pietre care stau şi ascultă acel ceas ...Îţi sună cunoscută descrierea “sumbră” pentru uni sau relaxantă şi sigură pentru alţi? Da, e vorba de un cimitir unul mic,parcă uitat de lume, înconjurat de natură ,un loc unde e mereu linişte şi pace, un loc fără sentimente şi un loc unde te poţi deconecta de la toate problemele ...Pentru mine e unicul loc unde îmi pot aduna gandurile pune cap la cap. Da ştiu vă sună a stil emo , nu chiar nu e aşa nu vreau să îmi tai venele şi nici să îmi arunc creierii în aer, tot ce vreau e linişte... Vreau să dispară războaiele să nu mai fie  acea criză economică pe care o trăim de o viaţă .... Vreau să fie iar acea lume docilă lipsită de greutăţile care provoacă răni adanci şi apoi odată cu vremea cicatrici mari ...

           În ceea ce priveşte “rănile” sufleteşti , pe ele nu poţi pur şi simplu să torni niste apă distilată şi să sufli ca să se cicatrizeze, nu exista nici o operaţie care să le repare tot ce trebuie să faci este să accepţi şi să trăieşti aşa... sau sa te laşi bătut

O simpla durere?

Stăteam în faţa semineului unde lemnele ardeau mocnit,  iar eu , mă gândeam ….mă gândeam la tine, mă gandeam la noi …. Stăteam şi mă uitam la poza de pe noptieră …poaza cu noi doi .. o poză banală  şi totuşi o poză care însemna totul . Mă gândeam la cât de mult mi-aş dori să fi lângă mine .Să mă iei în braţe să îmi spui că nimeni nu o să ne despartă şi că viaţa e doar o joacă , ca e uşoară ca un fulg şi lipsită de probleme , dar…nu a fost aşa. Tu nu erai acolo în locul tău era doar umbra ta, în locul  trupului tău moale era doar aşternutu aspru şi tare, în locul răsuflării tale calde era doar aerul rece şi crud…Ce n-aş fi dat pentru o clipă de iubire doar o clipă …să te am acolo în faţa mea să îmi şopteşti că totul “ va fi  bine “... Dar tu nu erai acolo . Şi te visam , te visam cu alta, visam cum îi mângâi părul şi îi săruţi buzele şi pentru ce? Pentru o noapte de iubire? Pentru o noapte de pasiune ai renunţat la mine? La magia dintre noi? ...Eram sigură şi mă gândeam... mă întrebam dacă speraţa poate să mă salveze, dacă dragostea poate să reînvie şi dacă iubirea poate să dureze? Oare? … Oare de ce mă gândeam la tine la un mod de a salva totul când ştiam că totul s-a sfârşit? Şi atunci am ridicat privirea şi un strop de apă se rostogolea pe geam, un strop care aparent nu însemna nimic dar care în adâncu suflerului meu ştiam că  era însăşi lacrima mea, însăşi durerea …. Cerul plângea la fel ca şi mine ...Dar, oare plângea pentru noi? Oare noi am însemnat ceva? Aş vrea să vi aici lângă mine să îmi zici că visez şi ca tu eşti lângă mine ...dar nu e aşa şi uite, încă un strop ...

Din nou eu …

 Azi am trăit o experienţă nouă , şi nici nu a trebuit să fac cine stie ce ,pur şi simplu am observat lumea am văzut multe case şi mulţi oameni... Cum am realizat asta ...prin ce intermediu ? E secret . Cert este că am văzut  diferenţa de la cele mai rafinate la cele mai delăsătoare gusturi. O sigură casă mi-a atras atenţia şi  m-a făcut să mă simt de parcă aş fi într-o poveste cu zâne plină de caldură şi rafinament . Era casa unei doamne de vârsta a doua care avea ca pasiune pictatul. (Aparent banal). Apartamentul era aranjat cu gust în nuanţe de bej portocaliu şi maro. Totul arăta splendid şi deşi erau tablouri peste tot  nimic nu părea să încarce acel loc. Combina era pornită şi se auzea o muzică lentă dată la sonor minim ceea ce făcea ca totul să pară şi mai frumos... şi mai intim...

Spiritul Crăciunului …

Hmm … Crăciunul … ce sărbatoare frumoasă ...(era odată.)

Ce e Crăciunul ?

Un prilej de a da iama prin magazine şi de a cheltui o sumă imensă de bani pe niste lucruri fără  rost (lipsite de sentiment), pe care apoi le dai la rude prieteni sau posibili necunoscuţi ?

Sau un prilej de a sta cu familia la un pahar de vin, o felie de cozonac în jurul bradului împodobit şi de a asculta colinde?...Şi bucuria de a ieşi afară cu familia la miezul noptii timp în care Moş Crăciun lasă cadourile şi mănâncă biscuiţii şi laptele lăsat de copii unde le mai pui? ... Oare Craciunul nu e acea sarbatoare care are la bază naşterea  unui copil special ,chiar Sfănt? Mulţi copilaşi se întreabă oare chiar S-a născut în acel staul? Cei 3 magi chiar s-au luat după acea stea şi au ajuns la Bethlehem la acea iesle unde erau prezenţi  Maria, Iosif şi animalele care încercau să încălzească pruncul acela lipsit de griji şi totuşi apăsat de o povară grea , ....pământul  ?  

Tu ce ai alege magazinele sau familia ? Lucrurile scumpe sau căldura şi veselia Cărciunului ?

Mulţi sustin că anul acesta Craciunul a  fost unul diferit , unul învăluit în gri şi asta din lipsa stratului alb şi strălucitor de zăpadă .Dar oare asta înseamnă Craciunul ? Spirtul Crăciunului chiar disparand încet încet ....Nici colindele nu au mai răsunat în fiecare casă şi nici colindători nu au prea fost anul acesta ... Dar oare de ce ? Oameni chiar vor să uite această sărbătoare şi să o transforme în ceva banal şi comercial ?...

Revederea...

Intr-o staţie de autobuz:

-Oare nu mai ştiu ce este viaţa  …..? Acea cursă nu se  mai sfârşeşte ?

-Care cursă ?

-Acea cursă  !

-Despre ce vorbeşti ?

-Despre viaţă !

-Care viaţă ?

-Cea reală !

-Cea în care trăim? Nu e o cursă...e o simplă aventură.

-Prosti ! Nu-i o simplă călătorie e o cursă plină de obstacole, una cu un sfarşit tragic de fiecare dată ... Aveam o prietenă care la 16 ani şi-a pus capăt zilelor şi cînd am aflat ca plănuieşte aşa ceva am întrebat-o de ce vrea să facă asta şi mai exact de ce la 16 ani ,răspunsul ei m-a pus pe gânduri şi a sunat cam asa “You get 16 years of  having a good time and than 60 running away from death? “   şi astea au fost ultimele cuvinte din viaţa ei, a murit in acea dupamasă într-un acident de maşină şi ciudat nici macar nu a fost ea vinovată soarta (în caz că există ) a decis pentru ea şi nu i-a acordat acea şansă  de a alege...

-Viaţa e ciudată ...

-Ce crezi depsre a ta ?

-Cred că duc o viaţă “roz”, e plină de fericire şi tati şi mami îmi sunt alături mereu>:D<

-Caţi ani ziceai că ai ?

-Doar 13 ...

-Eşti tânără mai ai de mâncat.Pe la 17 ani încep problemele începi să uraşti tot ce acum iueşti şi îti doreşti o noua identitate iar la 20 vrei să se terine tot ... să scapi din cursă să te opreşti să poti să respiri dar nu mai ai cum ...

-De ce eşti aşa cinică ? Mama ta nu te-a ajutat să treci peste probleme, să te opreşti din acea cursă nebună ?

-Nu am mama de la 5 ani , şi  tată.. Ei bine nu am nici tată.

-Adică eşti orfană?

-Da !

-Unde ai crescut ?

-În orfelinat ...locul unde aparent copii nu au viitor ,  unde viaţa e grea , acolo unde lumea se luptă zi de zi să trăiască şi acolo unde înveţi ce e viaţa înainte să înveţi să mergi .

-Aşa-i viaţa e cuidată şi nedreaptă

-(am ramas surprinsa )

-Am citit odată ceva scris de Oscar Wiled si suna cam aşa “ Să îţi pierzi un părinte poate fi privit ca un ghinion dar să îi pierzi pe amandoi e simplă nepăsare.” şi dupa mine a cam zis ce era important...

(Am rămas blocată efectiv nu ştiam ce să răspund aveam în faţa un abis unul macabru cu o fetiţă de 13 ani care privea viaţa cu nişte ochi  maturi şi pur şi simplu nu îmi puteam explica cum?Cum  reuşea să-mi dea acea impresie când tocmai admisese că a fost crescută în puf ..)

-Şi ce crezi despre cei care îşi decid singuri soarta ? (era singura întrebare  care în acel moment  mi-a venit în minte )

-Nu cred nimic, sunt nişte laşi nu îşi pot înfrunta problemele şi fug prefer să renunţe la viaţă şi să treacă în altă lume (în caz că asta există ) decat să îşi stoarcă creierii să găsesca o rezolvare .

-Cinic dar frumos, am rămas făra cuvinte o fetiţă de 13 ani îmi întorcea lumea pe dos şi asta doar în 5 minute, într-o staţie de autobuz  ... avea atîta maturitate în ea dar şi atâta putere de cunoaştre avea toate calităţiile necesare  ca să devină o mamă bună o adolescentă model asta daca nu avea să se piardă undeva în umbra, în lumea aceea plina de ispite  ...

                                    10 ani mai târziu

Eram în aceiaşi staţie de autobuz de data aceasta aveam  27 de ani şi aşteptam acelaşi autobuz care avea să mă ajute să ajung la familia mea în partea de Est a oraşului. Era aglomeraţie dar o fata apropiată de vârsta mea ma luat  de brat m-a tras într-un loc mai liniştit şi ma salutat

-Bună!

-Bună, nu te supara dar chiar nu stiu dacă ne cunoaştem ?

-Ba da ne cunoaştem ,mi-ai pus acum 10 ani nişte întrebări despre viaţa şi mi-ai povestit depre familia ta şi despre acea prietenă (cu o expresie blândă şi cu puţină părere de rău dar şi cu admiraţie totodată)

-Aaa!.... îmi amintesc aveai 13 ani şi mi-ai spulberat toata concepţia despre viaţa şi moarte în numai  5 minute ...

-Serios, aşa a fost ?Nu mi s-a părut aşa ...Nu am avut niciodată ocazia să te întreb care este numele tău , al meu e Kate

-Al meu e Jane

-Încântată

-Ţi-ai schimbat părerea despre viaţă ?

-Da s-a întâmplat cu 3 zile după ce te-am cunoscut ...

-Şi mai exact cum s-a întâmplat , chiar am avut puterea aceasta de a-ţi schimba gândirea ?

-Nu si da , părinţi mei au murit în acident de maşina şi am terminat prin a ajunge la un orfelinat , timp în care aveam în cap cuvintele tale “...locul unde copii aparent nu au viitor ,  unde viaţa e grea , acolo unde lumea se luptă zi de zi să trăiască şi acolo unde înveţi ce e viata înainte să înveţi să mergi”

-Oh... îmi pare rău să aud asta ...

-Nu îţi fă griji, sincer nu o duc prea rău , de fapt m-am căsătorit şi am o fică o cheamă Ann şi are 3 ani .

-Felicitări

-Văd că şi tu astepţi un copilaş...

-De fapt îl aştept pe al doilea mai am un băieţel de 3 ani .

-Felicitări ....

-Mulţumesc!

Şi aşa am plecat impreuna spre partea de Est a oraşulu pălăvrăgind despre lucruri mărunte şi neânsemnate dar dându-ne seama că viaţa noastră e cât se poate de  identică şi în acel moment aveam în cap un singur lucru ....copii mei şi siguranţa lor ...

Părinţii ….

     Cine are nevoie de ei? Asta e întrebarea a mii de tineri în ziua de azi ... Cine naiba sunt ei să ne zică cine suntem, ce trebuie să facem şi la ce suntem sau nu buni? (Ei bine sunt un nimic pe lumea asta ... )Sunt oameni care “îţi vor fi alaturi” toată viaţa care  te “vor iubi mereu”, “se vor asigura” că ai “toată iubirea lor”  şi “nu te vor abandona”... Ei bine nu e adevărat sunt pur şi simplu nite minciuni care sunt menite sa ne facă să îi numim părinţii ideali ... nimic nu mai contează pentru ei decât să fi elevul acela exemplar (cu care să se laude la rude şi cunoscuţi şi de care râde toata şcoala,dar desigur asta nu ar mai conta pentru că ai fi perfect pentu ei,precum şi faptul că nu ar mai conta ce simţi tu cu adevarat) şi sa fi copilul perfect acasă (genu care tace şi execută). Ei, chiar nu mai stiu că tu ai nevoie de un suflet, de un sprijin,chiar nu pot înţelege că poţi să fi elevul „mediu” la învăţatură şi fără prieteni dar fericit , fericit că îi ai pe ei aproape, că te înteleg, ca îti sunt alături şi la eşecuri şi la bucurii si că ar fi o scăpare pentru tine braţele lor pline de iubire.

    Dar nu părintele în ziua de azi în loc să evolueze a involuat la părintele acela care  nu mai are nimic de zis înafară de: “Ce notă ai luat azi?” şi “Ce naiba vrei să mănânci?” nici un “Ce face prietenul tău?” ( asta în caz ca ai unul ), “Vrei să mergem la o plimbare sau o cafea ?”  sau “Ai nevoie de ajutor, de un sfat sau o vorbă bună ceva?”, nu, lucrurile astea au dispărut încet, încet şi sunt rar regăsite la câte o familie. Atunci când sunt regăsite apare ceva care să strice totul şi să facă să pară viaţa unui adolescent un iad în adevăratul sens al cuvântului ... De ce  certurile vin dupa o perioadă mică de fericire? De ce mereu cand ai probleme cu prietenii şi încă nu apuci să îi zici mamei (deşi intenţionezi să o faci în acea clipă, să îi ceri părerea, şi să îi consulţi “întelepciunea” câştigată de-a lungul anilor sărindui în braţe parcă eliberându-te de toate problemele) reapare o ceartă imensă care se termină cu trântitul uşilor şi al lucrurilor. De ce? De ce mereu asa? Chiar nu mai există înţelegere? Chiar nu mai există nici o vorbă de genu  “ Copilu ce e cu tine?“, “De ce te comporţi aşa?”, chiar trebuie mereu să tipe, să dea sau să te pedepsească (de parcă lovitura sau pedeapsa te-ar face să schimbi ceva, parcă ai deveni mai bun fiindcă te-au pedespsit să stai o lună în casă şi că ti-au dat o palmă care cică “ te trezeşte la realitate”) şi da apropo acea palmă chiar te trezeşte la o realitate, una crudă şi sumbră în care propriul părinte îţi întoarce spatele şi te „faultează“ fatal, ei nu mai pot să îţi vorbească calm pe un ton degajat sau mai bine să te asculte pe tine fără să intervină cu vre-o ironie sau vreo critică? Ei de ce nu îţi pot spune niciodată “Îmi pare rau!” mereu noi, copii trebuie să fim cei care zic “ Mamă iartă-mă te rog ?” (asta deşi nu e vina noastră pe deplin), suntem amândoi sau chiar amân-trei vinovaţi dar copilul rămâne cel fară onoare, demintate şi fără prieteni plus că automat aceştia îl alungă cu fiecare ceartă şi fiecare tipăt într-un abis morbid şi întunecat lipsit de prietenie...sau acesta ajunge să plece de bune voie stârnit de dorinţa de libertate, linişte  şi prietenie?!?  

    Acum 2 zile făcusem curat în dulap şi am gasit un fel de poezie o descriere făcută la adresa creşterii unui copil şi suna cam aşa :

         Copilul învaţă din ce trăieşte...

        Dacă copilul trăieşte în critică,

        Va învaţa să condamne.

        Dacă copilul trăieşte în ostilitate,

        Va învaţa să lupte.

        Dacă copilul trăieşte în ridicol,

        Va învaţa să fie ruşinos.

        Dacă colipul trăieşte în tolerantă,

        Va învaţa să fie răbdător.

        Dacă copilul va fi încurajat,

        Va învaţa ce este încrederea.

        Dacă copilul trăieşte în corectitudine,

        Va învaţa ce este dreptatea.

        Dacă copilul trăieşte în siguranţă,

        Va învaţa să aibă încredere.

        Dacă copilul trăieşte în armonie,

        Va învaţa să aprecieze.

        Dacă copilul trăieşte în prietenie,

        Va învaţa să găsescă dragoste în lume...