De ce…?

-        De ce natura se schimbă? De ce pădurea îşi îmbracă haina de foc? Pentru ce se pregăteşte? Pentru ceva uluitor si măiastru ?

-       Nu …ea  doar  se curăţă !

-        De ce se curaţă ? 

-          De mizeriile altor  anotimpuri , îşi doreşte un nou  început iar ăsta e singurul mod de al obţine …

-        Exact ca şi oamenii care îşi fac curat în viaţă renunţând la prieteni? E ca atunci când vrei să uiţi de toţi şi să zici “de mâine nu mai am pe nimeni, nu mai contează trecutu “?

-          Da ! exact aşa renunţă la frunze ca să  îşi creeze, după o pauză ,unele noi

-        Dar ... de ce face pauză ?

-          Pentru că oboseşte .

-        Dar de ce oboseşte?

-           Pentru că  oricine oboseşte la un momentdat .

-        Dar de ce oboseşte? De ce lumea nu poate fi în continuă mişcare de ce nu putem fi ca nişte roboţi ?

-          Dar  oare nu suntem deja nişte roboţi ! ?    

Marea şi secretele ei ... !

   

 

      ...mereu m-am întrebat de ce marea este sărată ? De ce îndrăgostiţii se duc la mare şi admiră răsăritul unul în braţele celuilalt şoptindu-şi încet şi tandru “te iubesc”. De ce atunci când eşti trist preferi să vezi valurile şi parcă totul dispare în imensitatea aceea de albastru, parcă fiecare val îţi ia o parte din durere şi o transformă în plăcere. De ce mereu răsăritul reprezintă un nou început iar apusul un sfârşit? De ce nu poate să fie invers ? De ce mereu marea …… de ce mereu EA ?

... într-o simplă zi ...

  
        Era o zi frumoasă de vară stăteam pe o bancă în parc încercând să îmi pun ordine în gânduri. Intrasem în altă lume, într-o lume supranaturală învăluita parcă în voal negru de catifea . Deodată o fetiţă de vre-o 6 anişori cu chip angelic a venit la mine şi m-a întrebat : “ De ce plouă în sufletul tău când afară este aşa frumos? ” . Revenind la realitate am realizat că plângeam … nu sesizasem lucrul acesta până atunci nu simţisem acele picături de cristal ude şi reci alunecând încet pe obrajii mei, însă acum parcă ele îmi tăiau faţa, parcă le simţeam greutatea mai mult ca oricând …. Încercând să îi răspund fetiţei tot ce am putut scoate din suflet a fost un simplu oftat . Fetiţa se uită la mine cu ochişorii ei mari şi albaştri asteptând un răspuns , dar acel răspuns nu mai sosea şi mă pierdeam în ochii ei adânci alunecând din nou în acea lume lipsită de bucurie . După un timp ea a întrebat “ Te-ai certat cu cineva ? “. I-am răspuns cu un simplu “ Nu “ ,nici de data aceasta nu am reuşit să îi dau o explicaţie pentru lacrimile şi tristeţea mea, tot ce aveam în minte erau cuvintele rostite de ea “ ploaia sufletului “ aparent banale dar defapt explicau totul , războiul din mintea mea, suferinţa inimii şi dorinţa de a scăpa de ele pentru totdeauna …Fetiţa văzând că nu pot să îi ofer nici un răspuns ma luat de mână spunându-mi “ Ştiu de ce ai nevoie să îţi recapeţi fericirea! “ . Atunci m-a rugat să o urmez pâna la terenul de joacă … confuză si obosită de atâtea gânduri am urmat îngeraşul cu părul de aur care mi-a deschis poarta spre o altă lume, una lipsită de probleme, cea a inocenţei, a simplităţii şi a iubirii, mi-a deschis poarta copilăriei . O poartă la care toţi avem acces dar mulţi uităm de ea şi lăsăm problemele să ne ascundă calea spre fericire .... 

fata cu părul de aur ...